Prima mea fetiță a venit pe lume acum 9 ani și jumătate. Eram studentă în ultimul an, amețită, idealistă și naivă. Puține informații despre ce drepturi și așteptări ar putea avea o mamă în travaliu și încă astea ar fi trebuit îndelung căutate și cineva ar fi trebuit să te informeze cât de cât asupra a ceea ce urmează.
Dar în jurul meu toată lumea surâdea serafic, mă asigurau că o să fie bine, și până și prietenele care aveau copii deja se fereau să se adâncească în detaliile (prea?) intime ale procesului nașterii. Așa că, am mers cu turma, și am născut ”natural”. Adică naștere indusă și aproape toate invaziunile chimice și mecanice posibile.
În minunatul târg al Ploieștiului, în 2003-2004, maternitatea fusese un loc de groaznice coșmaruri. Copii morți la naștere, morți după naștere, scandaluri după scandaluri, igienă precară, cu doar o lună înainte de termenul meu se desfașurase acolo ”procesul pioceanicului”, brrrr, coșmar zic. Bani să merg în alt oraș ioc, nici pile, nici sprijin, cu Dumnezeu înainte, deci!
Cu două zile înainte de DPN, m-am internat ”pe garda” medicului meu obstetrician, în care îmi pusesem toate speranțele mele, de parcă el năștea, nu eu. Procedura standard pentru Ploiești: te desparți de însoțitori la 5 m de ușa maternității, și apoi te pierzi în pântecele ei printr-un labirint de uși care se tot încuie în urma ta, sporindu-ți angoasele cu care sigur ai venit de acasă.
Deliciul începe de la garderobă: aștepți, umilă, în picioare, să-și termine individa responsabilă cafeaua, convorbirea telefonică și ce mai are ea pe-acolo, apoi ți se va repartiza o cămașă d-aia albă și fără formă, ca un sac cu găuri (dacă îi puneai 5 lei în mână, îți dădea chiar una nouă!), te întreabă fără menajamente dacă ești rasă, dacă nu te servea ea, cu un bic pe care sunt sigură că-l mai folosise și la alta…
Uff, scap și ajung sus, la sala de nașteri. Completează asta, semnează ailaltă, ”alergii?, nu, mersi”, durează și asta încă o oră, ”vai, dragă, ai tensiunea 7 cu 4, cum de mai mergi pe picioare?!” și dă Domnul și mă urcă pe masa de consultații, unde vine și doctorul meu, mă încurajează, îmi comunică starea națiunii și cere o pensă. Urmează șocul : ”ce naiba, fetelor, toate pensele au vârf rupt în spitalul acesta?!” Am înghețat când l-am auzit, m-au apucat toate spaimele, ce să mai zic…
În sfârșit, i-au adus ce ceruse și a reușit să-mi rupă membranele. Fără durere, am simțit o ușoară senzație de eliberare, m-au dat jos și m-au asigurat că nu va dura mult și ne revedem pe masa de naștere. Era 2 aprilie 2004, ora 12:20. Fetița mea s-a născut pe 3 aprilie, la ora 2:35. Am conștientizat fiecare secundă scursă, am încă întipărite în memorie mirosuri, fragmente de conversații, urletele fetelor care au născut înaintea mea (8!) și, mai ales, DUREREA.
După jumătate de oră au început contracțiile. Lejere, la 20 minute. Urmează primul control. De aici înainte, până la naștere, am încăput pe mâna (la propriu) moașei șefe. Aceste nenorocite de controale de dilatație m-au marcat cel mai tare. Nu îi era suficient să înregistreze timpul dintre contracții? Chiar trebuia să verifice cu mâna ei la fiecare nenorocită de jumătate de oră?! Era clar că ele se grăbeau și eu nu mă mișcam suficient de rapid.
Mi s-a alocat un pat în sala de travaliu, un salonaș cu 8 paturi acoperite cu mușamale rupte, lipit de sala de nașteri. Mi s-a atras atenția că trebuie să stau musai culcată, să nu fac gălăgie și să nu ma screm, chiar dacă-mi vine. Și mi s-a administrat prima doză de oxitocină. ”E ceva bun, ca să te ajute” wink, wink. După 10 minute a venit durerea. S-au îndesit contracțiile, ce-i drept, acum erau la 15 minute și dureau ca naiba deja. Și dilatația mea era doar la 3, mă informa nemulțumită asistenta. Și așa s-au scurs următoarele ore… dilatația se încăpățâna să stea pe loc, durerea creștea, la fel și frica mea.
Din când în când, apărea o altă asistentă care asculta inimile bebelușilor. Erau singurele mele momente de pace. Aș fi legat-o de patul meu, să stea lipită de burta mea umflată, doar ca să ascult bătăile de viață ale puiuțului meu. Și mai trecea jumătate de oră, și iar venea aia rea, cu mănușa pe mână… mă podideau lacrimile când o vedeam. Pentru cine nu știe încă, acest control de dilatație se face pe momentul de vârf al contracției, atunci când și durerea e din plin.
Mă punea să-mi țin respirația și să nu împing… ce picior în gură i-aș fi împins eu…
Între timp, au venit și-au plecat fericite 8 mămici. Salonul de travaliu fiind lipit de sala de nașteri, pot să spun că participam direct la evenimente, nu am ratat niciun urlet, nici o vorbă urâtă a minunatelor asistente puse acolo să le ajute și sprijine, dar, în același timp, mi-am construit și strategia pentru momentul nașterii. Pentru că am aflat că doamnele se supărau rău dacă mămica în devenire se scăpa pe ea în eforturile alea extraordinare, le deranjau țipetele și orice cerință din partea bietei femei aflate pe masă era tratată drept moft și una chiar a aflat că ele nu sunt acolo ca să ne servească… ceruse o gură de apă, biata fată.
Eu nu am țipat nici măcar o dată. Îmi dădeam seama cumva, că voi obosi mai repede așa, și deja trecuseră multe ore. Îmi părea că nu se va mai termina chinul, timpul era o chestiune relativă și durerea era din ce în ce mai crâncenă. Încasasem încă două oxitocine până la ora 22 și eram abia la 5 cm. S-au certat în șoaptă două asistente la capul meu și așa am aflat că doctorul meu nu era foarte la curent cu treaba asta. M-am gândit, în delirul meu, că plec de acolo, să îl caut și să mă scape, cumva.
Cineva a venit și a spus că s-ar putea să mă ajute plimbarea. Mi-au dat voie să mă ridic din pat după atâtea ore. Atunci am observat că aveam montată o branulă și o perfuzie cu glucoză, despre care nu știam când apăruseră. M-am plimbat pe un hol lung și întunecos, târând sinistru suportul de perfuzie, sperând că mi se va întâmpla minunea și am să nasc acolo, din picioare. Am găsit chiar și un wc, în care m-am strecurat ca o infractoare, hotărâtă fiind să nu mă fac de râs pe masa de nașteri (scăpasem cumva de ingrata clismă).
Nu știu cât m-am plimbat, nu aveam ceas și rămăsesem singură. Era noapte deja, întuneric beci peste tot și nici alte mămici în devenire nu s-au mai arătat până pe la 5 dimineața. Durerea creștea în intensitate, deși nu credeam că ar fi posibil, deja obosisem și m-am dus târâș către pat. Am profitat că-s singură și m-am așezat în patru labe, instinctiv, neștiind dacă e bine sau rău. Și am stat așa, balansându-mă ușor, ca o ursoaică rănită, până la următorul control al groazei.
După ce a plecat asistenta, cumva am început să ațipesc între contracții. Nu credeam că e posibil, dar eram atât de obosită… și cădeam în somn ca într-o comă, doar ca să mă trezesc 3 minute mai târziu din cauza durerii atroce… și strângeam din dinți și strângeam în mâini barele din fier ale patului… Până când am auzit ”gata, hai sus”.
Nu știu cum, dar parcă am înviat atunci, m-am gândit că vine bebe (nu am știut sexul copilului dar îmi doream cu disperare o fetiță) și am pornit la luptă cu toate forțele. Sus pe masă, mi-am dat seama că nu o să-mi fie comod deloc. A venit doctorul și am început negocierile. Pe scurt, după ce am vorbit clar și răspicat am reușit să îi conving să-mi țin picioarele jos de pe crăcane și eu să stau sprijinită în mâini la spate.
Am împins aiurea, bineînțeles, atunci când mă puneau ei și nu când îmi venea mie: ”Împinge tare, vrei să moară copilul?” Asta m-a costat 2 dioptrii în plus (sunt mioapă și am sărit de la -3 la -5,5), a doua zi aveam ochii roșii din cauza faptului ca vasele capilare se spărseseră în efort.
Am înregistrat un cot în coaste la un moment dat și am atenționat posesoarea că rămâne fără el dacă nu dispare. Se pare că am fost destul de convingătoare, pentru că s-a retras, mi-au dat pauză un minut, m-am adunat și am făcut ce trebuia, pentru că fetița mea a țipat victorioasă, punând capăt calvarului!
Am cerut-o imperios, am vrut să mă dau jos de pe masă, să merg la ea și (cred că-i speriasem nițel, prea eram hotărâtă) mi-au pus-o pe piept, așa, necurățată și am ținut-o strâns acolo până când am expulzat placenta și s-a terminat cusătura (nici nu am știut că mă tăiase, 2 copci, o nimica toată, ca să fie sigur că nu mă rup – pfff! Ce să mai zic?!). Între timp, mie nu-mi păsa de nimic, eram doar eu și ea, micuța mea perfectă, care acum tăcea și se pierduse în ochii mei chinuiți, de parcă încerca și ea să mă deslușească, în sfârșit…
Din cauză că medicul de familie, atunci când îmi prescrisese setul de analize pentru sarcină, a omis să specifice că avem nevoie și de Rh-ul tatălui, nu am știut că acesta era negativ și, astfel, fetița mea s-a născut cu grupa mea de sânge dar RH negativ iar în momentul nașterii, bilirubina transferată de la mine spre ea prin cordonul ombilical a atacat-o, rezultând un icter destul de serios, declanșat în a 3 a oră de viață a micuței.
Așa că atunci când m-am prezentat la prima masă (la Ploiești, mamele cu pruncii nu au stat în aceeași cameră până în 2012, din câte știu eu), mi-am găsit fata dezbrăcată complet, peste ochi cu o bandă de leucoplast, chircindu-se de frig sub o lampă cu neon. Asta cică era fototerapia necesară inhibării icterului. Numai că mi-au trebuit vreo 12 ore ca să aflu toate aceste informații, iar neonatoloaga care mi le dădea îi tot dădea înainte și-mi vorbea despre ”lumina ultravioletă„ la care supuneau ei bebelușii.
Repet, alea erau niște neoane simple, nu-s idioată și am învățat și să citesc la școală. Scurt pe doi, cât timp copilul e expus fototerapiei, mama nu îl alăptează (??) și să revin la următoarea masă. Adică peste 3 ore. Mie mi se instalase discret lactația deja, numai că nu știam ce mi se întâmplă, copil de pus la sân ioc și bineînțeles că atunci când m-am dus la următoarea masă, toți bebelușii erau deja umflați cu formulă, ”pentru că plânseseră”. Și tot așa.
Nici un pic de sprijin din partea asistentelor. Tot ce auzeai era că nu ai sfârc, că nu ai lapte, că nu vrea copilul, nu poate să sugă, blablabla, parcă erau plătite să te demoralizeze. Am strâns din dinți, am zis ca ele și am făcut ca mine, pentru că acum deja înțelegeam că e ceva greșit, sânii mei erau angorjați, apăruseră ragadele și ele îmi spuneau că nu am să pot alăpta vreodată, of, Doamne!, cum mă căuta bebe după miros și plângea de ciudă că nu îi curge ca din biberon…
Până când am găsit o infirmieră, cea cu cheia de la rezerva bebelușilor și am mituit-o zdravăn ca să mă cheme acolo înainte să vină dușmanul cu biberonul și după doar o zi jumătate de drumuri clandestine fetița mea a ajuns să pape exclusiv de la mine și eu să dau semnătură pe foaia de observații că nu doresc să fie alimentată artificial.
Am răbdat cu stoicism toate jegurile astea timp de 11 zile, pentru că icterul nu dădea înapoi (normal, fiind expusă la un bec!), timp în care m-am documentat intens și apoi iar am semnat, de data asta ca să plec acasă, unde după patru zile de plajă pe balcon copila și-a revenit spectaculos la culoarea roz și am scăpat de icter.
Trei ani după acest moment am avut aproape noapte de noapte coșmaruri în care apărea nebuna cu mănușa, în care țipam tot ce nu țipasem acolo, și îmi verificam copilul să văd dacă mai respiră. Am înțeles însă că nu așa a lăsat Natura să se întâmple, ci oamenii au denaturat totul, și ar fi putut fi un moment atât de minunat dacă ne-ar fi lăsat pe noi două să controlăm situația, așa cum a fost menit.
Pentru aceste motive și încă o mie, deși calvarul celor 14 ore de travaliu încă îmi este întipărit în suflet, am spus că aș alege oricând o naștere naturală, în detrimentul cezarienei din comoditate. Din păcate, nu am avut parte de ea nici la al doilea copil, și am să vă povestesc și asta.
