Cel de-al doilea copil s-a nascut intr-o zi de miercuri, ca si primul, numai ca aproape de miezul zilei. Trecusem cu bine de prima nastere acum patru ani si nu-mi era deloc teama de cea de-a doua, dimpotriva, am mers la maternitate fara emotii, doar cu contractii puternice. Habar nu aveam ce avea sa urmeze! (continuare de aici)
Noiembrie 2012, Sibiu
Mai erau doua zile si intram in cea de-a patruzecea saptamana, nu mai aveam deloc rabdare, aveam impresia ca nu voi mai naste niciodata, ma vedeam mereu gravida! Ma miscam greoi, kilogramele se acumulasera fara menajamente, era din ce in ce mai dificil sa ma descurc singura, de incaltat si descaltat apelam numai la sotul meu. Faceam plimbari lungi in fiecare zi in speranta de a naste mai repede.
Marti noaptea, pe 13 noiembrie s-a declansat travaliul. Am facut un dus, m-am epilat apoi m-am asezat in pat. Nu am mai putut sa dorm asa cum as fi vrut, durerile incepusera sa fie mai puternice. La ora 7 am plecat la spital impreuna cu sotul si baietelul nostru, Teodor. Aveam deja dilatatia 5, aveam sa nasc destul de repede.
Cu greu m-am despartit de dragii mei, mi-as fi dorit sa ramana cu mine, macar pentru o perioada. Dupa ce am fost consultata si chestionata in legatura cu datele personale am fost condusa in sala de travaliu. Se facuse deja ora 8, afara ploua torential.
Ma simteam din ce in ce mai rau, contractiile erau dureroase dar suportabile – inca!! Ma descurcam bine, aveam incredere in mine si in copilul meu. Eram hotarata sa nu accept interventii de ,,rutina,, din partea personalului medical gen perfuzii cu occitocina sau ruperea artificiala a membranelor, asa cum mi se facuse in urma cu patru ani.
Citisem, datorita surorii mele (n.r. adică eu 😀 ), ma documentasem despre nasterea naturala sau cat mai naturala posibil si minim medicalizata, voiam sa-mi fie acceptate unele puncte de vedere cu privire la nastere. Stiam ca va fi greu, stiam ca doctorii sunt ignoranti si fac totul dupa tipare fixe, insa eu speram. O nastere frumoasa, naturala presupune indeplinirea mai multor condintii, eram constienta ca ele nu vor fi indeplinite.
Nu aveam pretentii mari, voiam sa nu-mi fie rupte membranele, voiam sa nu sa mi se faca epiziotomie, sa nu mi se apese pe burta, cordonul copilului sa nu fie taiat imediat si, mai presus de toate, voiam sa mi se dea copilul imediat dupa nastere. Atat. Macar atat, si as fi fost multumita. Moasa mi s-a parut amabila si ca printr-o coincidenta, medicul de garda era acelasi cu care mai nascusem, aceeasi doamna blonda in care capatasem incredere.
Mi s-a facut clisma dupa care i-am spus moasei ca nu vreau sa-mi rupa membranele. I s-a parut ciudat insa a parut ca este de acord. Pe coridor era o masa lunga la care erau asezati medicii. Din cand in cand eram intrebata, atat de moasa, cat si de doctor cum ma simt. De vreo doua ori au fost ascultate bataile inimii copilului. Totul se desfasura destul de repede, in ritmul acesta expulzia era aproape. Eram cat de cat linistita, durerile erau mari dar le controlam destul de bine, faceam si exercitii de respiratie. Ma plimbam mereu, sub privirile doctorei care parea destul de interesata de starea mea.
In scurt timp insa au inceput, in ciuda dorintei mele, presiuni pentru a-mi rupe membranele. Am spus din nou ca nu vreau, doctora a zis ca-i ok, se vor rupe spontan. Mie mi se parea cam panicata, cu siguranta fusese luata prin surprindere si-i era teama. Cu siguranta nu i se mai ceruse lucrul acesta. Citeam in ochii ei nesiguranta. Voia sa-mi respecte decizia, insa ea nu stia cum sa faca lucrurile altfel. Mi-a cerut sa ma urc pe masa, mi-a zis din nou sa-mi rupa membranele, chipurile ca este mult mai bine ca ele sa fie rupte si lichidul sa se elibereze ,,controlat,,. Din nou am refuzat, am coborat de pe masa si mi s-a spus sa ma screm pe un scaun tip WC.
Doctora devenise agitata si parca-mi transmitea si mie agitatia ei. Am urcat din nou pe masa, mi-a zis ca trebuie sa-mi rupa membranele si ca TREBUIE sa fiu de acord, altfel este mai rau pentru mine si pentru copil. Am acceptat, sub presiunea ei. Mare greseala!! Manevra nu a fost dureroasa, am simtit lichid caldut intre picioare si o usoara senzatie de eliberare. La scurt timp, insa, a inceput adevaratul calvar.
Dureri insuportabile impletite cu o stare imensa de panica. Am inceput sa tremur de durere, plageam fara lacrimi iar in mintea mea se desfasurau scenarii tragice in legatura cu copilul. Daca pana atunci eram senina si linistita, acum eram de-a dreptul ingrozita. Imi venea sa imping dar parca nu mai aveam putere, nu mai stiam ce sa fac. Nu aveam incredere ca ma voi descurca, ma simteam complet pierduta. Nu stiam daca-i cosmar sau realitate. Nu mai traisem niciodata aceasta stare oribila. Nu mai puteam controla nimic.
Aveam dilataie completa, am urcat pe masa, mi se spunea sa imping in timpul contractiei si sa tin cat mai mult. Eu impingeam, dar ineficient, nu mai aveam forta. Eram disperata, picioarele imi tremurau continuu. M-au pus sa cobor si sa ma screm pe scaunul tip WC. Instinctiv m-am asezat in genunchi, am ramas in pozitia asta pret de cateva minute. Am urcat iar pe masa, din nou am coborat. Si tot asa de vreo trei-patru ori. Aceste urcari si coborari de pe scaunul acela ostil de ginecologie au fost traumatizante.
In timpul acesta se stransesera in jurul meu vreo trei medici si vreo doua asistente plus moasa, iar langa usa salonului medicul neonatolog si cativa studenti.
Am uitat sa scriu ca durerea si panica erau atat de mari incat, in timp ce eram pe masa, tipam. Sau, mai bine spus, urlam. Fiind pe masa de nastere si vazandu-i pe toti in jurul meu din ce in ce mai agitati, in mintea mea incolteau involuntar ganduri sumbre. Ma gandeam la puiutul meu si-mi doream din tot sufletul sa vina cu bine pe lume.
Moasa i-a spus doctorului ca am refuzat occitocina, dupa care acesta a inceput sa vorbeasca ironic si pe un ton certaret la adresa mea. Ma refer la seful sectiei de ginecologie care vorbea despre mine la persoana a treia ca si cand nu ma aflam acolo, doar ca am indraznit sa-mi spun cateva doleante. Cel putin doua voci diferite imi spuneau sa imping tare. Puiutul inca nu era pregatit sa iasa, in ciuda presiunii care se facea asupra lui.
Am fost intrebata daca ,,accept un cot,,. Am raspuns ,,nu,, categoric, dupa care mi s-a spus ca ,,trebuie,, caci nu reusesc singura. Un doctor a inceput sa impinga pe burta mea. L-am impins si i-am zis sa ma lase sa nasc singura. Deja faceau schimb de priviri intre ei, cu siguranta incepusera sa creada ca lucrurile nu sunt in regula. I-am rugat sa fac o mica pauza, simteam ca nu pot face mai mult. Eram epuizata. Punctul culminant a fost dat de ultima contractie atunci cand mai aveau putin si se urcau de tot pe mine, la propriu.
Vazand ca ,,nu ma descurc singura,, si ca ,,nu imping bine,, – exact asa vorbeau intre ei – moasa a inceput sa apese pe burta mea din partea stanga, iar unul dintre doctori din partea dreapta. Practic copilul meu a fost fortat sa iasa, exercitandu-se asupra lui o forta imensa venind pe de o parte din partea cadrelor medicale si pe de alta parte din partea mea, caci si eu am impins odata cu ei.
Nu pot descrie ce sentiment cumplit am trait atunci. Simteam durerea fizica dar mai acut simteam parca jumatatea inferioara a corpului despartindu-se in doua. Minunea mea si-a facut in sfarsit aparitia, uimindu-i pe toti cu formele lui rotunjoare. Dupa ce i s-a taiat cordonul – nu am mai avut puterea sa le zic sa astepte sa nu mai pulseze sangele – mi l-au pus pe burta. A fost partea cea mai frumoasa si emotionanta, am simtit ca ne conectam imediat. L-am simtit linistit si-mi doream sa nu ne mai despartim.
Insa dintr-o data doctora neonatolog mi-a zis pe un ton sec ca trebuie sa-l ia sa-l hraneasca, deoarece este un copil macrosom si risca sa faca hipocalcemie. Eram foarte slabita, imi pare rau ca nu am zis nimic. Imi pare rau ca nu m-am luptat in acel moment pentru copilul meu drag. Parca cineva imi luase glasul. Dupa eliminarea placentei a inceput din nou chinul.
Aveam nevoie de cusatura interna la nivelul colului deorece se rupsese. Mai nou se pornise si o hemoragie. Pentru a opri sangerarea a fost pus un bandaj care trebuia sa ramana acolo ceva timp. Dupa oprirea hemoragiei, chiuretaj si cusatura epiziotomiei am coborat in sfarsit de pe masa.
Totul a durat foarte mult, cred ca cel putin o ora. Moasa m-a ajutat sa merg pana la pat. Daca m-ar fi lasat singura m-as fi prabusit, eram sleita de puteri. Picioarele parca nu ma mai ascultau, tremurau ingrozitor si oasele bazinului erau parca… atrofiate.
Cu greu am ajuns la pat. M-am simtit mai neputincioasa ca niciodata, eram dintr-o data dependenta de alte persoane. Aveam frisoane puternice, cu greu m-am incalzit. Timpul trecea si nimeni nu avea niciun gand sa-mi aduca copilul. Cand am inceput sa ma simt putin mai bine l-am cerut.
Moasa mi-a zis ca-i mai bine sa-mi revin si ca nu sunt in stare sa am grija de bebelus. M-am enervat si am zis sa mi se aduca neaparat copilul, deja pierdusem destul timp fara el. Mi s-a zis sa am rabdare ca sunt multi copii si dureaza. Sincer, in dimineata aceea in afara de mine nu mai nascuse nimeni asa ca nu stiu de unde aparusera dintr-o data atatia copii!!
O asistenta mi-l aduce intr-un final. Nu intelegea de ce nu pot astepta. Am pus micutul imediat la san. Am avut surpriza placuta sa constat ca Ayan, spre deosebire de Teodor a luat sanul imediat, parca avea lectia invatata. Priveam cu emotie si fericire la el, era asa dragalas! Desi se nascuse cu greu, parea linistit. In sfarsit ne era bine, imi doream nespus sa treaca timpul mai repede si sa plecam acasa.
Acolo aveam impresia ca-mi facusem dusmani, nu ma mai simteam deloc confortabil. Cand incepusem sa-mi mai revin putin si ma bucuram de minunea din bratele mele, in salon intra doctora cu care am nascut si-mi zice ca trebuie sa ma urc din nou pe masa pentru a scoate compresa. M-au trecut fiorii la gandul ca voi trece printr-o alta ,,repriza,, de durere. Nici prin cap nu-mi trecea – sau poate ca uitasem – ca in interiorul meu era un bandaj care trebuie scos.
In timp ce eram consultata, mimica doctorei se schimba brusc si devine destul de ingrijorata. Stupoare, constata ca nu gaseste bandajul! Si cauta, si cauta si tot scotoceste in mine pentru a-l gasi. Mai este nevoie sa descriu durerea si chinul prin care am trecut din nou? Nu-mi venea sa cred ce se intampla!!! Credeam ca este un cosmar, mi-as fi dorit sa fie asa. Nu era destul cat ne chinuisera, pe mine si pe copilul meu, acum pe langa runda a doua de durere trebuia sa am si stresul ca in interiorul meu ar putea fi un bandaj care nu se poate recupera.
In timpul acesta micutul ramasese singur in pat si plangea. Vazand ca dureaza, o asistenta a venit sa-l linisteasca. In urma consultului traumatizant doctora a stabilit ca bandajul iesise singur. A doua zi am facut o ecografie. Se pare ca totul era bine, bandajul nu era. In zilele care au urmat m-a vizitat mereu si verifica si epiziotomia. Dupa unele discutii cu ea mi-a zis ca nasterea a fost grea si a facut tot posibilul sa evite forcepsul.
Adica eu trebuia sa fiu multumita, musai!! Din cauza faptului ca maternitatea din Sibiu era in renovare, numarul de saloane mama-copil era redus iar camerele erau suprapopulate. O camera relativ mica era impartita de cinci mame si de bebelusii acestora. In prima noapte am dormit cu Ayan in acelasi salon in care am nascut deoarece la etaj nu mai era niciun loc liber, urmand ca a doua zi dimineata sa fim mutati.
Daca la inceput Ayan era linistit, incepand de a doua zi a inceput sa planga aproape continuu. Era cel mai plangacios copil din camera. Il puneam mereu la san insa lactatia nu se instalase. El era lacom si nerabdator astfel ca incepuse sa aiba dificultati in a apuca sanul. Ragadele nu au intarziat sa apara si odata cu ele si durerea de la nivelul mamelonului. Asistentele de pe sectia de neonatologie si medicul pediatru au stabilit ca este nevoie de supliment de lapte praf deoarece copilul este mare si trebuie hranit. M-am opus cu inversunare explicandu-le ca-mi doresc foarte mult sa-l alaptez iar laptele praf ar fi inamicul numarul unu in calea alaptarii.
Deoarece copilul plangea mereu, asistentele faceau presiuni, aproape ca mi-l smulgeau din brate sa-l hraneasca artificial. In sufletul meu se dadea o lupta imensa, un potop de sentimete ma invadau. Pe de o parte era stresul si parea de rau ca-mi vad odorul cum plange si nu pot face mai mult pentru el, pe de alta parte revolta fata de cadrele medicale care ma sileau sa accept suplimentul de lapte si nu faceau mai nimic sa ma ajute.
Au fost totusi si cateva doamne care m-au inteles si m-au incurajat. Cu restul insa am intrat in conflict deoarece refuzam suplimentul. La una dintre ele chiar am tipat deoarece l-a indopat atat de mult pe Ayan incat dupa ce l-a ridicat a dat afara lapte. Le devenisem atat de antipatica incat nu mai aveau nicio retinere in a face unele grimase si comentarii gratuite. Au fost cinci zile infernale.
Nasterea in sine, comportamentul cadrelor medicale, conditiile din spital, salonul mama-copil care devenise un fel de gara, tratamentul cu antibiotic pe care-l primeam deoarece se umblase mult in interiorul meu – toate mi-au lasat un gust amar. Plangeam in fiecare zi si tot ce-mi doream era sa plecam cat mai repede posibil. Singurele momente placute erau vizitele scurte ale sotului si fratelui mai mare al lui Ayan, Teodor. Travaliul a fost scurt, din momentul in care am ajuns la spital au mai durat in jur de trei ore si jumatate.
Atat ultima parte a travaliului cat si nasterea au fost traumatice pentru mine dar si pentru copil, asa explicandu-se probabil si starea lui de agitatie si plans aproape continuu din spital. Recuperarea fizica a fost rapida insa psihic pot spune ca au ramas sechele. Regret ca nu am ales sa nasc la maternitatea Eva din Brasov, spital declarat ,,prieten al nasterii,, deoarece acolo este implementat planul de nastere iar medicii accepta conditiile gravidei. Din pacate am aflat tarziu toate acestea, inainte mi se parea o fita sa nasti la privat (deși nu orice spital privat respectă nașterea).
[button size=”medium” color=”pink” style=”none” new_window=”false” link=”http://nastereamea.ro/publica/”]Publică povestea ta[/button]
